Inoncology


ONCOLOGIE

Prof. dr. Florin Bădulescu: „În fiecare dimineaţă, când mă uit în oglindă, mă rog la Dumnezeu să nu fiu eu mâine ceea ce sunt bolnavii mei astăzi”


Profesorul Florin Bădulescu este cel mai puternic avocat al oncologiei medicale din România. A luat parte la înființarea specialității, a luptat cu ministrul Eugen Nicolăescu pentru reînființarea sa, a structurat programul național de oncologie și lista de medicamente compensate la începutul deceniului trecut, a promovat informatizarea rețelei de oncologie și a redactat ghiduri terapeutice adaptate realităților românești pentru bolnavii de cancer. Se putea mai mult?

A scris un număr impresionant de volume, pentru unul primind și Premiul Academiei Române, a înființat Societatea Națională de Oncologie Medicală din România și a fost parte din multe alte proiecte, despre care puteți citi în paginile următoare. Nu mai vorbim despre activitatea didactică și de cercetare, care îl plasează pe profesor în topul celor mai bine citați medici români ai momentului.

În tot acest timp, prof. dr. Florin Bădulescu nu a pierdul contactul cu centrul universului oricărui medic: pacientul. Căruia i-a oferit totul, chiar și sufletul.


Prof Dr Florin Badulescu

Primul bolnav oncologic pe care l-am cunoscut a fost bunicul meu. Îi spuneam „tată”. A murit de un cancer de prostată cu metastaze osoase. Acesta a fost unul ditre motivele importante care m-au făcut să dau rezidenţiatul pe oncologie. Bunicul meu a murit în primăvară, iar toamna era secundariatul. Am vrut să ajut oamenii. Eu am o structură sufletească aparte, îmi doresc să ajut semenii. Am cărţi, nu altfel de averi.

Să vă dau un exemplu. Mi se întâmplă să primesc de la bolnavi, să spunem, 50 de lei. În general sunt oameni săraci, care nu îşi permit foarte multe, nici să ăşi cumpere, de exemplu, un perfuzor, pe care spitalul nu poate să-l pună la dispoziţie. Cu banii primiţi, la care adesea adaug şi de la mine, le cumpăr acestor bolnavi ceea ce ei au nevoie. Banii se întorc la ei, sub altă formă, fără a-i jigni. Nu spun niciodată bolnavilor cât costă nişte medicamente şi nu o fac pentru că mi-e frică să nu-şi imagineze că vreau ceva de la ei.

În fiecare dimineaţă, când mă uit în oglindă, mă rog la Dumnezeu să nu fiu eu mâine ceea ce sunt bolnavii mei astăzi, pentru că nu ştiu cum aş recţiona.

Toată partea de organizare pe care am gândit-o de-a lungul timpului are la bază neajunsurile pe care le-a remarcat oncologul din mine. Sufăr cumplit când văd că secţii mari de oncologie din România nu beneficiază de sprijinul unui psiholog, cu toate că acesta era nominalizat în ordinele de ministru încâ de acum un deceniu.

Acum, ca oncolog, trebuie nu doar să asigur aspectele strict medicale ale unui bolnav, dar sunt pus în situaţia de a acorda şi asistenţă psihologică pacientului.

Oncologia este o îmbinare de ştiinţă şi de artă, dar cu mare participare sufletească. Bolnavul oncologic aparţine unei familii care are sau nu are, poate sau nu poate să îl îngrijească, din toate punctele de vedere. Şi de cele mai multe ori, în România, familia nu poate să aibă grijă aşa cum trebuie de un pacient cu cancer. Familia aparţine unei societăţi care nu e interesată de bolnavii cu cancer. Societatea nu preia nici copiii minori ai decedatelor cu cancer de col uterin.

Dacă medicul este mercantil sau vine la spital pentru că nu a găsit altceva, iar aceasta a fost singura soluţie care i s-a oferit, pacientul este primul care are de suferit. În schimb, dacă medicul vine cu sufletul, din dragoste pentru om, el ajunge să îl ajute şi, mai mult, să îl apere pe pacientul său. Singurul care apără pacientul în oncologie eşti tu, medicul oncolog.

În ultima noapte de dinaintea acestui interviu, mi-au venit în minte 7 modele de ultime priviri în ochi ale unor bolnavi. Profesorul Trestioreanu m-a învăţat să iubesc oamenii, dar să nu mă apropii de ei, pentru că ajungi să mori cu fiecare bolnav în parte. Oncologul şi pacientul său aparţin unei alte lumi. Mă gândesc că puţin sunt oncologii care pe biletul de externare mai scriu în detaliu regimul alimentar pe care trebuie să îl urmeze un pacient. Cred că adesea nu o mai facem pentru că ne este ruşine să recunoaştem că din cauza sărăciei, cei mai mulţi au probleme îşi a-şi asigura traiul zilnic. Nu de puţine ori, la internare, primul lucru pe care îl solicită bolnavii este să mănânce. De fiecare dată acest aspect mă şochează.

Cititi varianta integrala in Editia tiparita august 2011.